Imnul Yuppi

Scris de: CASA 2

Haideți cu toți să dansăm

Să dansăm și să cântăm

Împreună cu ai noștri amici

Să ne bucurăm aici

Împreumă cu ai noștri amici

Să ne bucurăm aici.

 

În două limbi, aici vorbim

Chiar dacă mai greșim

Unul pe altul ne corectăm

Până la urmă învățăm

Unul pe altul ne corectăm

Până la urmă învățăm.

 

În Yuppy Wood am venit

Suntem, Foarte fericiți

Multe lucruri vom învăța

Ținta nu o vom rata

Multe lucruri vom învăța

Ținta mu o vom rata

 

Irta: 2-es HÁZ

Gyertek mind táncolni

Táncolni, énekelni,

Együtt a legjobb manókkal

Siessünk yuppizni!

Együtt a legjobb manókkal

Siessünk yuppizni!

 

Mindkét nyelvet beszéljük,

Akkor is ha nem értjük.

Szó sincs arról, hogy feladjuk

Pantomímmel megoldjuk.

Szó sincs arról, hogy feladjuk

Pantomímmel megoldjuk.

 

A Yuppi Táborba jöttünk,

És nagyon örvendünk

Sok új dolgot megtanultunk

A célba együtt futottunk.

Sok új dolgot megtanultunk

A célba együtt futottunk.

 

augusztus 28, 2015   Szólj hozzá!

Momente – Yuppi: Capitolul 1

Scris de: Margo Hadnagy, Amic Gazdă

5 minute înainte de ora 7: tocmai răsare soarele, păsările cântă. Este liniște. Ce am zis? Liniște? În tabăra Yuppi? Mai savurez câteva minute aceste momente liniștite dinainte de trezirea taberei, deja aud că amicii încep să mișune prin tabără: în curând trebuie să pornim pentru a întrerupe liniștea somnolentă a căsuțelor cu urările pline de rouă ale dimineții și cuvintele de alint menite să-i trezească.

Și atunci se va porni forfota, mișcarea, vor începe glumele și se vor auzi râsete, iar după ce cu toții își vor termina exercițiile fizice de dimineață, va dispărea și ultima fărâmă de somn din ochii lor. La micul dejun toată lumea devenind deja parte dintr-un grup însuflețit și care freamătă de curiozitate – oare de ce provocări vor avea parte în noua zi. Nu știu cum m-aș comporta eu la prima activitate a zilei dacă aș fi un copil participant la tabără, dar ei nu încetează să mă uimească: chiar și cel care tremură doar la gândul cățărării la înălțime își așteaptă rândul la baza peretelui de escală care pare că ajunge până în cer, iar când este rândul lui, înfruntă frica și pornește să cucerească norii. Sau alții care sunt mai cutezători și fac cu ușurință primii pași pe verticală, la mijlocul peretelui se obosesc dintr-o dată și se întreabă cum ar trebui să continue. Nu ar vrea să renunțe, dar oare vor avea suficientă putere ca să ajungă sus? Îi susține frânghia și amicii grijulii, dar nu doar acestea îi fac să treacă de zona critică a peretelui. Mai degrabă ceea ce îi face să continue este un gând interior care le dă putere: chiar dacă sunt obosit, voința și dorința mă vor ghida mai departe. Iar cuvintele de încurajare ale celorlalți copii care privesc de jos dau forță: suntem aici, împreună, cunoaștem frica și noi am înfruntat-o, haide, vei reuși!

Tirul cu arcul este o activitate cu totul diferită: coarda arcului se întinde, iar săgeata este îndreptată către țintă cu concentrare maximă și în deplină liniște, apoi lansată. De multe ori nu atinge ținta din prima, dar nu e grav, începem din nou, țintim cu atenție. Amicii, cu răbdare încearcă să trezească aceste “super-puteri” ale copiilor. Iar când săgeata ajunge în țintă, bucuria cuprinde umărul obosit care întinde arcul și rămâne acolo pentru o vreme.

După două astfel de tururi de forță ce plăcută este odihna de după prânz, în special începând din a doua zi de tabără. După timpul de odihnă, amicii adună copiii somnoroși din paturile lor pentru a continua cu activitățile de după masă. Nici la aceste activități nu lipsesc provocările, dar poate de această dată nu este nevoie de forță fizică, ci de alte abilități pe care le au copiii ascunse prin buzunarele hainelor lor: cum ar fi creativitatea – atât de necesară pentru meșteșugărie sau fotografie. Este o experiență  minunată să putem fi martori la  modul de exprimare al fiecărui copil , ce observă sau ce îl uimește.

Și ca participanții să aibă parte de o seară captivantă, amicii responsabili cu programul de seară au creat pentru fiecare zi un joc  interesant cu diverse probe. Toate acestea pentru ca în cursul discuțiilor de seară din fiecare căsuță să fie multe subiecte de discutat  și multe experiențe memorabile de povestit, despre ziua care a trecut..

În încheiere permiteți-mi să adaug o părticică din lucrurile împărtășite în căsuța de care aparțin:

“ Am ales această carte de joc  Dixit pentru că pe ea este o fată care se întâlnește cu propria imagine reflectată în geam. Și eu mă simt așa în această tabără: sunt pusă în fața propriei persoane.

-Și ce vezi? Cum îți place?

-Sunt foarte mulțumită și mândră de mine.”

Sper cu adevărat ca  acești copii să ajungă astfel  la ultima zi de tabără: să privească cu bucurie la propria reflexie în oglindă, să fie mulțumiți de ceea ce văd, pentru că sunt fantastici. Rămâne doar ca noi, amicii să ținem oglinda din unghiul cel mai bun.

augusztus 28, 2015   Szólj hozzá!

Yuppi-pillanatok: Első felvonás

Írta: Hadnagy Margó, HáziManó

Hét óra előtt öt perccel: épp kel a nap, a madarak csicseregnek. Csend van. Hogy is mondtam? Csend? A Yuppiban? Egy párpercig még kiélvezem ezeket a reggeli pillanatokat, ugyanis ahogy hallom, már mocorognak a manócskák: nemsokára indulni kell, hogy „szépharmatos jó reggel”-k és más becéző szavak erejével megtörjék az álom varázsát a gyerekházakban.
És akkor, lassan-lassan beindul a mocorgás, a zsibongás, a móka és a kacagás, s miután a reggeli tornán az utolsó álom-porszemet is lerázza mindenki magáról, a reggelinél már egy igazán megélénkült társaság várja, vajon a mai nap micsoda próbatételeket tartogat számukra. Nem tudom, hogy ha én lennék táborozó hogyan fogadnám az egyes programokat, de ez a gyerekek naponta meglepnek: az égbe magasodó fal tövébe áll az is, aki remeg a magasságnak még csak a gondolatától is, de meggyűrkőzik vele, és elindul. Vagy az aki merészebb, s az első lépéseket könnyen bevállalja, a fal közepén egyszer csak elfárad: most hogyan tovább? Nem adná fel, de vajon lesz-e elég ereje. A kötél és a manók tartják, de mégse ez lendíti túl őket a holtponton. Sokkal inkább egy belső kiegyezés: elfáradhatok, de még van bennem akaraterő. És a lentről figyelő gyerek-társak lelkesítő szavai megerősítést adnak: itt vagyunk, együtt vagyunk, ismerős a félelem-tapasztalat, én is megküzdöttem vele, hajrá, menni fog!
Az íjászat az már egészen más: a nyíl idege kifeszül,a gyerekek nagy csendben összpontosítanak a célra,s lőnek. Nem sikerül legtöbbször elsőre, de sebaj, újrakezdés, összpontosítás, türelem. A manók ezeket a „szuper-képességeket” előcsalogatják a gyerekekből. S mikor végre sikerül célba találni, akkor odacsüccsen az öröm az íjfeszítéstől megfáradt vállukra, s jól érzi ott magát.
Aztán két kisebb vagy nagyobb erőpróba után édes az ebédutáni pihenés, különösen a második naptól. A pihenőidő végén már a manókat várja ismét az a kihívás, hogy az ágyban szundikálás helyett kicsalogassák a gyerkőcöket a délutáni programokra. Erőpróbából délután sincs hiány, csak lehet, hogy épp nem a fizikai erejüket kell előkeressék rejtett zsebeikből, hanem a kreativitást a kézműves vagy fotós tevékenységhez. Igazán nagy élmény, rácsodálkozni arra, hogy ki hogyan fejezi ki magát, mit lát meg, mire csodálkozik rá.
S hogy az est is izgalmas legyen, a programfelelős manók minden estére tartogatnak egy-egy izgalmas játékot különböző állomásokkal. Mindezt azért, hogy a napvégi házankénti beszélgetésen, ahol a gyerekekkel arról beszélgetünk,hogyan is telt a napjuk, legyen bőven mit megosztani.
Hadd szemezgessek zárásként a mi házunk megosztásaiból:
„-Azért ez a Dixiet kártyát választottam a sokból, mert ezen egy lány a saját önarcképével találkozik az ablakban. Ez a tábor is ilyen: önmagammal szembesülök.
-És mit látsz? Hogy tetszik?
-Nagyon meg vagyok vele elégedve.”
Remélem, valóban így érnek a tábor végére ezek a gyerekek: örömmel néznek majd szembe a tükörképükkel, meg lesznek elégedve azzal amit látnak, mert csodálatosak. Már csak nekünk, manóknak kell jól tartani a tükröt.

augusztus 27, 2015   Szólj hozzá!

Povestea piraților

De: Boti

Încă din momentul sosirii, locuitorii căsuței nr.  5 au început o călătorie de poveste. Cadrul a fost creat special în cadrul discuțiilor de seară, ca într-o navă cu trei catarge și cu un echipaj de pirați la bord.

Din prima zi au avut norocul să descopere o insulă acoperită de pădure virgină. Se aflau într-o zonă total necunoscută, neștiind nici măcar bazele necesare navigației. În orice caz, ne-au spus că s-au simțit bine.

A doua zi au ajuns la o altă insulă necunoscută, zonă vulcanică. Ne-au povestit despre activitățile care le-au încercat curajul în aceea zi.

Nici a treia zi nu s-a încheiat fără explorarea unui loc deosebit. A fost identificată o insulă ghețar plutitor unde au întâlnit câțiva cercetători științifici cărora ce-au dezvăluit lucrurile și abilitățile lor pe care le-au descoperit în timpul taberei. În ziua respectivă a avut loc o mare adunare în vederea stabilirii zonelor ce ar trebui cucerite în viitor.

A patra zi echipa de bord nu numai că a găsit o nouă insulă, ci a și cucerit o navă, întărind astfel spiritul de echipă. Nava inamică a fost mai întâi bombardată, iar apoi s-a sărbătorit cucerirea navei prin aruncarea boabelor de fasole la țintă și consumând apa victoriei. Insula descoperită în acea zi a fost insula naufragiaților, astfel că, au fost nevoiți din nou să-și dovedească curajului: curajul personal sau al celorlalți membri ai echipei.

În a cincea zi s-a întâmplat ceva foarte special. S-au întâlnit cu fantasma Charlie și s-au cam speriat. Însă au aflat că Charlie este un spirit blând care le îndeplinește dorințele. În Insulele lui Charlie au aflat despre faptele bune înfăptuite de acesta pe timpul taberei și au avut posibilitatea să-i adreseze o dorință legată de tabără.

În sfârși, în cea de-a șasea zi au ajuns la insula mult căutată: Insula Fotbal și au povestit despre golurile înscrise în zilele de tabără și despre oportunitățile de marcare la poartă. Și nu a fost vorba doar de goluri ci și de toate celelate succese avute până acum.

Atunci când am scris aceste rânduri pirații dormeau de-a binelea pentru a fi pregătiți pentru ziua cea mare când vor cuceri Insula Comorilor. Împreună, cu prietenie și curaj sunt gata să dea piept cu orice obstacol sau provocare apărută în cale.

július 31, 2015   Szólj hozzá!

Kalóz mese

Írta: Boti

Az 5-ös ház lakói táborba érkezésüktől kezdődően regénybe illő utazásba kezdtek. Ezt főleg az esti beszélgetések keretein belül tették, kalózszerepet öltve, hatalmas háromárbocos hajóra szállva.

Már első nap szigetre bukkantak. Óriási őserdő volt rajta. Csupa ismeretlen dolog vette őket körül, maga az utazás módját is még csak tanulgatták. De elmondták, hogy jól érezték magukat.

Második nap új szigetet fedeztek fel. Egy lángoló vulkán tette őket próbára. Elmondták, hogy aznap milyen napi programokon tették próbára bátorságukat.

A harmadik nap sem fejeződött be új sziget bejárása nélkül. Jéghegy szigetet találtak, ahol bölcs kutatókkal találkoztak, s akiknek elárulták milyen új dolgot fedeztek fel magukról a táborban. Ezen a napon nagy tanácskozásba bocsátkoztak, hogy milyen szigetre szeretnének eljutni még.

A negyedik nap nemcsak sziget felfedezésével telt. Hajót is foglalt a kis hajócsapat, kiélesítve ezzel a csapatszellemet. Először megbombázták, majd megszállták az ellenséges hajót, végül bab-köpködéssel és vízivással megünnepelték a sikert. A sziget, amit aznap találtak hajótörött sziget volt, ahol megint a bátorság került előtérbe, itt felelevenítették azokat a pillanatokat, ahol ők voltak bátrak, valamint azokat, ahol valaki más volt bátor.

Az ötödik napon furcsa fordulatot vett az utazás. Találkoztak Charlie-val a szellemmel és szörnyen megijedtek. De megtudták, hogy Charlie nem gonosz szellem, sőt,  teljesíti kívánságukat. Miután megérkeztek Charlie szigetére, megtudták miben segítette őket Charlie a táborban, valamint kívánhattak egyet Charlietól a táborral kapcsolatban.

Hatodik este elérkeztek a rég várt foci-szigetre, itt elmondták milyen gólokat lőttek a táborban és milyen gólhelyzeteik voltak. Nemcsak igazi gólról, hanem bármilyen siker-gólról mesélhettek.

A kalózcsapat most mélyen alszik, felkészül az utolsó napra, amikor végre elérkeznek majd a kincses szigetre. Addig is összetartva, megbarátkozva és bátran állnak szembe mindenféle akadállyal és kihívással.

 

július 31, 2015   Szólj hozzá!

POVESTIOARA UNEI ZILE OBIȘNUITE DE TABĂRĂ 

Autor: Jánosi Henci – Amic Însoțitor

După ce s-au odihnit copiii, “Yuppi Camp forever, we are good together! Yuppiiiiii!” – a răsunat strigătul echipei violet acoperind pajiștea din fața caselor… Cu cât au trecut mai multe zile, cu atât această voce a devenit mai puternică. Nici nu este de mirare, căci semnificația acestui moto este din ce în ce mai bogată pentru cei din tabără, în paralel cu depășirea limitelor: ne cățărăm legați la ochi și folosind doar o singură mână pe peretele de alpinism, iar la activitatea de călărie am început cu periatul și mângâiatul cailor iar apoi le-am oferit mere. Întrebările zilei sunt: ”Oare unde se află Atlantis? Chiar există un asemenea loc?  Dacă răspunsul este da, atunci sa-l descoperim ÎMPREUNĂ, iar dacă nu, sa-l creăm ACUM!

SZÖSSZENET EGY ÁTLAGOS TÁBORI NAPRÓL

Írta: Jánosi Henci – házimanó

“Yuppi Camp forever, we are good together! Yuppiiiiii!” – csengte be a rétet a lila csoport kiáltása a délutáni pihenő után… A napok elteltével egyre erőteljesebbek a hangok és annál inkább lelkesek a kiáltók. Nem véletlen, hisz napról napra gazdagodik számunkra a mottó jelentése az újabb határok legyőzésével: fél kézzel és bekötött szemmel is megbirkózunk a mászó-fallal, illetve a lovakat már nem csak simogatjuk, hanem almával is megkínáljuk. A mai nap nagy kérdései pedig: “Hol van Atlantisz? Létezik-e egyáltalán? Ha igen, akkor EGYÜTT fedezzük fel, ha nem akkor EGYÜTT teremtjük majd meg!”

július 29, 2015   Szólj hozzá!

Roluri în Yuppi, ori cum e să fii Amic de Joacă

Retrospectivă la Tabăra Yuppi între 25.06-04.07.2015 pentru adolescenți cu diabet

Autor: Máthé Boti, Amic de Joacă – tir cu arcul

Noi, amicii de joacă acționăm foarte ciudat. O fi cauzată de vraja Yuppi. Întâi de toate, în fiecare dimineață eram ferm convins că sunt un viking. Unul dintre ultimii vikingi. Dar nu de oarecare: păstrând în sânge talentul unui săgetător adevărat. Am auzit și o voce, șoptând, ca această mare cunoștință trebuie dată mai departe. Nici talentul de săgetător și nici tradiția nu e voie să piară. Urmașii s-au lăsat convinși. Arcurile zburau tot mai rafinat. Unii au țintit ascundu-se după un copac, au fost care au tras la țintă dintr-o barcă în mișcare. Inclusiv ținta mobilă sau balonul a avut mare success. Poligonul a fost răspândit de luptătorii adolescenți și voinici.

După-masa de parcă m-aș fi trezit din visul vikingilor. Cu toate astea, doar de puține ori am reușit să fiu eu însumi. Mai tot mereu de parcă aș fi fost în pielea altcuiva. Într-o seară de exemplu eram absolut sigur, că eu sunt Skirllex, DJ-ul renumit pe plan mondial. Am și ajuns într-o clipă la standul de mixaj. În petrecerea cu o atmosferă incendiară aproape 100 de participanți ai taberei s-au distrat de minune. Inclusiv coreografia taberei a fost dansată de câteva ori. La un moment dat a apărut Selena Gomez și Justin Biber în persoana Amicilor, dar de parcă erau chiar ei în mod personal.

Am avut și alte roluri. Odată m-a apucat ceva și am vrut să învăț la dans pe toată lumea ce trecea pe acolo. S-a și strâns multă lume în jurul meu, așă că, tehnica de dans a fost însușită pe loc. Cel mai haios rol era cel al cocalarului, mâncam semințe și grăiam românește cum puteam. Până deseară toată casa era infectată cu acest rol, așa că, la cină ne-am prezentat în jur de 12 cocalari.

Cel mai frumos rol a fost acela de voluntar. A durat o săptămână întreagă și astfel am putut bucura pentru fiecare zâmbet în parte și pentru fiecare senzație de success la care am reușit să contribui. Datorită acestui rol am reușit să-i cunosc copii care, la rândul lor erau convinși din nou, că sunt adevărați copii. Tot în acest rol am reușit să fac cunoștință cu ceilalți voluntari, cu care am creat o bunăstare reciprocă și atmosferă ca în povești. Mulțumiri tuturor participanților pentru această tabără minunată!

július 20, 2015   Szólj hozzá!

Szerepek a Yuppiban, avagy milyen MenőManónak lenni

Emlékezés a Yuppi Tábor 2015. jún. 25. – júl. 4. közötti Kamasz Diabétesz táborára

Írta: Máthé Boti íjász menőmanó

Mi, menőmanók, nagyon furcsán működünk. Valami Yuppi varázslat lehet. Először is, minden reggel meg voltam róla győződve, hogy viking vagyok. Az utolsó vikingek egyike. De nem akármilyen, izzott véremben az íjásztehetség. Odin hangját is hallottam, azt mondogatta a nagy tudást tovább kell adni. Nem tűnhet el sem az íjásztehetség, sem nagy hagyományunk, a rúnafestés. Nem is kellett a kis tanoncokat sokat noszogatni. Csak úgy röpködtek a nyílvesszők cselesebbnél cselesebben. Volt aki fa mögül célzott ügyesen, volt akinek csónakból himbálózva sikerült a céltáblát eltalálnia. Olyan is volt, aki mozgó céltáblát vagy éppen lufit trafált el. Egész délelőtt sereglettek ifjú harcosok és harcoslányok a lőpályára gyakorolni.

De ahogy elérkezett a délután, mintha álomból ébrednék, máris nem viking voltam. Ritkán voltam önmagam. Folyton mintha valaki bőrébe pottyantam volna. Egyik este például biztosra vettem, hogy nem vagyok más, mint Skrillex a világhírű DJ. Be is pakoltak a keverőpult mögé, hadd tegyem én a zenét. Óriási volt a buli, fáradhatatlanul rótta a tábor szinte 100 lakója a port. A tábori táncot is eltáncolták néhányszor. Felbukkant Selena Gomez és Justin Bieber is egy-egy manóba bújva, de ugyanúgy teljes valójukban.

Voltam más is. Egyszer elképesztő tánctehetség szállt meg és minden arra járót tanítani akartam. Volt is sok gyerek, aki tanulni akart, le is lopták hamar a technikáimat. A legviccesebb talán a “cocalar” szerepem volt, csak úgy köpködtem a magokat és a tekervényes román tájszólást. Estére az egész házat megszállta a szerep, több mint egy tucat cocalarral mentünk vacsorázni.

A legjobb szerepem azonban mégiscsak az önkéntesség volt. Egész hétig tartott és ebben a szerepben örvendtem leginkább minden mosolynak és apró sikerélménynek melyet szerezhettem. Ebben a szerepben ismerhettem meg seregnyi gyereket, akik újra elhitték, hogy gyerekek. Ebben a szerepben ismerhettem meg sok más önkéntes szerepet öltött hétköznapi személyt, akik ugyanolyan jók voltak hozzám, egymáshoz és a gyerekekhez is. Köszönöm minden táborozónak a nagyszerű táborozást.

 

július 20, 2015   Szólj hozzá!

Campania pentru Maratonul International AROBS Cluj-Napoca, Editia a V-a

De: Cozac Dragoș Andrei

   

Am terminat un semimaraton,  am cunoscut persoane minunate, am simțit o bucurie imensă cu toate că nu mi-am prea putut-o exprima din cauza oboselii, am reușit să strâng 310 RON pentru copiii cu diabet și boli oncologice și am câștigat o experiență de neuitat. Totul sună nemaipomenit și așa a și fost în final însă pentru a obține acest lucru a fost nevoie de timp, motivație și muncă. Lumea te felicită pentru cei 21,095 km parcurși, puțini pentru ceea ce ai făcut să reușești asta. Semimaratonul nu însemnă doar cursa propriu zisă. Semimaratonul a început mult mai devreme.

Mai exact din 13 aprilie 2014 (de data aceasta 13 a adus noroc), când la o discuție am spus că vreau să mă pregătesc pentru un semimaraton. Desigur acest lucru părea destul de amuzant mai ales pentru că eu nu alergasem mai mult de 3 – 4 kilometri până atunci așa că tata nu s-a putut abține să nu comenteze: „Dragoș, nu mai spune la nimeni așa ceva, că te faci de rușine!”  Și așa a început totul. Sigur, la început mi-am propus să mă antrenez zilnic, ceea ce nu am reușit. Am văzut mai multe tutoriale pe youtube, am citit de pe tot felul de bloguri, despre cum să te antrenezi pentru așa ceva, cum să alergi corect, despre nutriție, respirație, echipament… Am găsit inclusiv și programe de antrenament însă, să fiu sincer acestea nu m-au prea ajutat. Eu nu am reușit să fac progresul care ar fi trebuit de la un antrenament la altul și nici nu-mi plăcea să alerg cu telefon pentru a-mi măsura ruta pe GPS așa că am alergat pe aceleași trasee care știam aproximativ ce distanță au. Nici acum nu sunt sigur dacă au distanța care credeam eu.

Au existat pe parcurs diferite piedici. Nu aveam totdeauna timp pentru antrenamente (nu poți explica profesorilor că nu ți-ai făcut tema fiindcă ai fost în parc să alergi). Adesea mă simțeam obosit a doua zi sau simțeam dureri, mai ales în tibie, care mă puneau pe gânduri dacă e ok ce fac. Au fost zile în care pur și simplu nu vroiam să alerg (de aceea e bine să practici mai multe sporturi, în caz că te plictisești, să faci altceva care să-ți mențină condiția fizică). Iarna a fost cea mai grea periodă, deoarece nu am prea putut alerga, afară fiind frig și eu nu sunt un susținător al sălii. Unii oameni mă descurajau, spunând că nu e ceva normal să alergi la vârsta asta atâția kilometri.

Ceea ce m-a ajutat la început a fost înscrierea efectivă la maraton. Am dat niște bani. Mama a spus întotdeauna că nu contează acei bani și dacă doresc pot să renunț, însă pentru mine au contat. Crosurile la care am participat m-au obișnuit cu competiția (până atunci eu nu mai purtasem număr de concurs). Dacă te înscrii la o cursă te antrenezi mai mult, pentru a obține niște rezultate, decât dacă îți propui să obții acele rezultate la un antrenament. Mai sunt și prietenii care vin să te susțină și vrei să-ți vadă progresul tău. Cel mai impotrant pentru mine, a fost faptul că mi-am dedicat eforturile copiiilor din Tabăra Yuppi. Nu poți dezamăgi niște oameni, cărora le-ai promis că vei participa iar dacă participi trebuie să și termini cursa. Recunosc, ideea nu a fost a mea, am văzut-o într-un film și mi-am zis de ce să nu fac și eu la fel. Astfel am găsit adresa fundației pe internet și le-am scris un e-mail în care am spus ce vreau să fac. Ei au acceptat și am început campania de strângere de fonduri pentru copii. Sigur, eu m-am așteptat să strâng mai mult, dar pentru așa ceva e mai important să fii cunoscut, decât ceea ce faci. De exemplu cineva a alergat un maraton întreg desculț fără să reușească să strângă nici măcar o donație.

Cu o zi înainte e cel mai greu să reziști. Nu te prea poți concentra la nimic și îți dorești ca totul să fie perfect a doua zi. Eu am crezut că răcesc (nu am răcit tot anul și asta se datorează sportului) și am început să beau ceaiuri, cu toate că nu eram bolnav. Am mers să-mi ridic kitul de participare și am avut ocazia să schimb câteva vorbe cu niște kenyeni, care la final au ajuns  pe podium la fiecare probă la care s-au înscris. Am participat alături de ei și alți sportivi olimpici.

În ziua cursei am avut tot felul de emoții, am și uitat numărul acasă și a trebuit să ne întoarcem după el. Mi-am dorit atât de mult să particip la acest semimaraton, încât la numărătoarea inversă credeam că voi începe să plâng. Din fericire am reușit să mă abțin. Cei de la Yuppi au venit, de asemenea să mă susțină și în acel moment mi-am dat sema că ceea ce fac chiar contează și acum nu mai este vorba de un simplu hobby, e o pasiune de-a mea pe care o susțin și alții.

Lumea vine să te susțină, alergi prin centrul orașului, apari în presă (nu neapărat tu, dar evenimentul în sine) și aceste lucruri te fac să te simți important pentru o zi. Ce e și mai frumos este atunci când lumea citește pe tricoul tău ce cauți tu aici („Sunt aici pentru copii cu boli cronice din tabăra Yuppi”). Crampele musculare mi-au dat dificultăți de la kilometrul 18 dar când vezi că lumea aplaudă și aleargă câțiva kilometri cu tine primești o doză de motivație. Pe mine m-a surprins să aflu că s-au adunat 3500 de participanți, să-l văd pe Gheorghe Mosion, în vârstă de 80 de ani alergând, pe Tibi Uşeriu, care a parcurs 215 kilometri în 30 de ore pentru copiii dependenţi de dializă și să aflu cât de mult pot alerga. A fost prima oară când am alergat o asemenea distanță. Echipa Yuppi este minunată, s-au ocupat de tot (pagină pe Galantom, tricou, promovarea evenimentului și ce a fost cel mai important: susținerea!).

Cei care vor alerga/inota pentru copiii din Taberele Yuppi trebuie să știe că merită efortul. La sfârșit simţi că LUMEA E A TA, e un sentiment unic să-ți descopri limitele și să-ți împlinești încă un vis, iar dedicând eforturile tale copiilor, intensifică acel sentiment. Rămâi cu dovada că poți face tot ceea ce-ți propui și trebuie să fiu sincer, la mine a venit la pachet cu o febră musculară.

május 19, 2015   Szólj hozzá!

Az AROBS – V. Kolozsvári Nemzetközi Maraton kampánya

Írta: Cozac Dragoș Andrei

Fordította: Nagy Sarolta

Lefutottam egy félmaratont, megismertem néhány nagyszerű embert, átéltem azt a kimondhatatlan örömöt, amelyet a fáradtság miatt a végén nem maradt erőm kifejezni, sikerült összegyűjtenem 310 lejt diabéteszes és onkológiás beteg gyerekek számára, és szereztem magamnak egy felejthetetlen élményt.  Mindez csodásan hangzik, és tényleg az is volt, de a megvalósításához időre, céltudatosságra és munkára volt szükség.Mindenki a megtett 21,095 kilométerhez gratulál, de nem sokan tudják, mi mindent kell áldozni a sikerért.

A félmaraton nem csak magát a versenyt jelenti. Számomra ez az esemény már jóval korábban elkezdődött.

Egészen pontosan 2014 április 13-án (a 13-a ezúttal szerencsét hozott), amikor egy beszélgetés során kijelentettem, hogy indulni szeretnék egy félmaratonon. Ez a felvetés egészen viccesnek hatott, főként mert azelőtt 3-4 kilométernél nem szaladtam többet, így hát édesapám sem tudta megállni, hogy oda ne mondjon: „Dragoș, ezt ne meséld el senkinek, mert kinevetnek!” És így kezdődött minden. Persze, az elején azt terveztem, hogy minden nap edzek, de ez nem jött össze. Nagyon sok oktatóanyagot néztem végig a YouTube-on, blogokat olvastam arról, hogy hogyan kell edzeni egy ilyen versenyre, hogy hogyan kell helyesen szaladni, milyen a megfelelő táplálkozás, légzés, felszerelés… Edzésterveket is találtam, de, őszintén szólva, nem sokat segítettek. Nekem nem sikerült edzésről edzésre azt a fejlődést elérnem, ami ilyenkor szükséges, és nem szerettem karomon GPS-szel mérni a futótávot, úgy hogy mindig ugyanazon  a néhány útvonalon szaladtam, mert körülbelül sejtettem, milyen hosszúak. De még most se tudom hogy valóban olyan hosszúak-e, mint gondoltam.

 A készülés alatt egyéb akadályok is felmerültek. Nem mindig volt időm edzeni (nehéz azt mondani a tanároknak, hogy nincs kész a házi feladat, mert szaladni kellett a parkban). Másnap gyakran voltam fáradt, vagy fájdalmat éreztem, főleg a sípcsont környékén, és mindez gondolkodóba ejtett, hogy kell-e ezt nekem csinálnom.

 Voltak olyan napok, amikor egész egyszerűen nem akartam szaladni (azért jó, ha az ember többféle sportot űz, mert ha egyiket megunja, akkor a másikkal még mindig fenntarthatja az erőnlétét).  A tél volt a legnehezebb, mert a hideg miatt keveset szaladhattam, a sporttermeket meg nem szeretem. Voltak, akik azzal vették el a kedvemet, hogy az én koromban nem normális dolog ilyen nagy távot futni.

Kezdetben leginkább a maratonra való feliratkozás segített. Pénzt adtam ki érte. Édesanyám folyton azt mondta, hogy a pénz nem számít, és visszaléphetek amikor csak akarok – de nekem számított. Korábban tájfutóként belekóstoltam a versenyzésbe (de csak rajtszám nélkül). Aki feliratkozik egy versenyre, jobban teljesít annál, aki csak magától az edzéstől vár eredményeket. És ott voltak a barátok, akik drukkoltak nekem, és szívesen váltak a fejlődésem tanúivá. De leginkább az motivált, hogy erőfeszítéseimet a Yuppi Tábor gyerekeinek szenteltem. Nem okozhattam csalódást azoknak, akiknek megígértem, hogy benevezek a versenyre, és ha már beneveztem, akkor célba is kell érnem. Az igazság az, hogy az ötlet nem az enyém volt, hanem egy filmből vettem, és arra gondoltam, miért ne próbálhatnám meg én is. Megtaláltam az egyesület e-mail címét az interneten, és megírtam nekik, hogy mi a szándékom. Elfogadták az ajánlatomat, és elkezdődött az adománygyűjtő kampány a gyerekekért. Arra számítottam, hogy több pénzt sikerül összegyűjteni, de ilyenkor inkább az számít, hogy valaki mennyire ismert, és kevésbé az, hogy az illető mit vállal. Például volt már olyan, aki mezítláb futott maratont és egyetlen adományt sem sikerült gyűjtenie.

 Engem a verseny előtti nap tett leginkább próbára. Semmire sem tudtam figyelni, azt szerettem volna, hogy másnap minden tökéletes legyen. Attól tartottam, hogy megfázhatok (a sportnak köszönhetően egész évben nem fáztam meg), és elkezdtem teákat inni, pedig nem voltam beteg. Elmentem kivenni a rajtcsomagomat, és közben sikerült elbeszélgetnem néhány kenyaival, akik aztán dobogós helyezéseket értek el minden versenyszámban, amelyre feliratkoztak. Velük és más olimpiai sportolókkal álltam rajthoz.

 A verseny napján nagyon izgultam, otthon is felejtettem a rajtszámomat és haza kellett mennem érte. Annyira vágytam rá, hogy részt vegyek ezen a félmaratonon, hogy a visszaszámlálásnál éreztem, hogy rögtön elsírom magam. Szerencsére sikerült ellenállnom a könnyeknek. A Yuppi Tábor szervezői eljöttek hogy nekem szurkoljanak, és akkor megértettem, hogy amit teszek, annak van értelme, és ez már nem csak egyszerű hobby, hanem egy olyan szenvedély, amelyhez másoktól is ösztönzést kapok.

 A nézők drukkoltak, végigszaladtam a város főterén, megjelentem az újságban (lehet, hogy személy szerint nem én, de az esemény maga) – és ettől egy napra fontosnak érezhettem magam. És ami ennél is szebb volt, hogy a trikómról mindenki láthatta, hogy miért versenyzem („A Yuppi tábor krónikus beteg gyerekeiért vagyok itt”). A 18. kilométertől kezdve izomgörcsök jelentkeztek, de nagy adag megerősítést adott az, hogy az emberek tapsolnak és néhány kilométert együtt szaladnak velem. Meglepett, amikor megtudtam, hogy 3500 versenyző állt rajthoz; nagyszerű volt látni a 80 éves Gheorghe Mosiont a résztvevők közt és Tibi Uşeriut, aki 30 óra alatt 215 kilométert tett meg a dialízises gyerekekért. Jó volt megtapasztalni, hogy először életemben képes vagyok megfutni egy ekkora távot. A Yuppi csapata fantasztikus volt, mindenre volt gondjuk (profil a galantom.ro oldalon, trikó, az esemény hirdetése és ami a legfontosabb: a biztatás!)

Aki a Yuppi Táborokért szalad/úszik, annak tudnia kell, hogy mindenképpen megéri a ráfordított energiát. A végén átélhettem azt az érzést, hogy ENYÉM A VILÁG; kivételes élmény volt megtapasztalni a határaimat és valóra váltani egy álmomat. És ha az ember mindezt a gyerekekért teszi, akkor sokkal erősebb az élmény. A végén azzal a tudattal távozhat a versenyző, hogy bármilyen célt elérhet, amit maga elé kitűz. Őszintén szólva a másik dolog, amivel én a versenyről távozhattam, az az izomláz volt.

május 19, 2015   Szólj hozzá!