Sâmbătă, 16 august – Ultima zi de tabără: copiii merg acasă

De: Emőke Antal, amic gazdă

Traducere: Klaudia Nagy, amic

Această zi nu este diferită de altele pentru că pleacă acasă copii. Oricum o parte din ei rămâne aici, încă privim înspre căsuţe, încă tresărim când vedem un copil alergând, sună  aceeaşi  alarmă muzicală care ne cheamă  la masă, încă vorbim despre săptămâna care a trecut. Copiii sunt încă cu noi în tabără. Este cu adevărat ciudat ceea ce este diferit în această zi.

Din postările anterioare pe blog v-aţi putut da deja seama că tabăra are propriul ritm, programele curg unul după altul, roata imensă  funcţionează ca un mecanism întreţinut cu grijă. Însă nu ştim încă cum va decurge ultima zi. Nici măcar noi, amicii cu experienţă. Şi nu pentru că nu ne-ar fi la fel de bine organizat  timpul, nu pentru că n-ar trebui să ne trezim la aceeaşi oră, însă ceva se schimbă.

Mângâiem capetele somnoroase ale copiilor, ca să-i trezim, dar ne e mai greu să ne apropiem de paturi, picioarele noastre se ciocnesc de valizele pregătite. Intră copiii în baie cu mâinile goale şi se întorc cu prosoapele şi cu produsele cosmetice de împachetat. Chiar dacă cu inima grea împingem ursuleţul somnoros în rucsac, trebuie să-i ajutăm să împacheteze. Ne aruncăm ochii asupra glucometrelor, fără să dăm atenţie cifrelor care se disipă în faţa ochilor noştrii.

Micul dejun pare obișnuit, unt, ardei, ouă, ceai, însă acum nu ne mai grăbim afară cu fetele pentru că vor să se joace mini fotbal, ci, de data asta, o facem pentru că au sosit părinții. La ieșirea din căsuțe nu mai sunt preocupată de trio-ul nelipsit – apă, ciupici, cremă de protecție solară, ci ca bagajele, decorurile făcute la lucru manual, sticlele să-și găsească stăpânii și în final să ajungă acasă cu copiii, să adun mingile care au ajuns sub paturi, pentru a le reda copiilor. Pașii mei devin mai greoi din cauza bagajelor, însă totuși mă apropiu cu hotărâre de părinții care așteaptă în zona porții. Le înmânez valizele și, pentru un moment atenția mea este distrasă de zgomotul unei alte mașini.

Au sosit următorii părinți. Până să-mi revin, cu toții şi-au luat poziția în tunelul de despărțire și copilașul pornește cu elan spre acesta. De-abia ajung la el din cauza torentului de saluturi, pentru o ultimă îmbrățișare de grup. Apoi îmbrățișări între copii și încă o îmbrățișare din partea mea. Urmează ultimele încurajări: să bea multă apă, să danseze, să privească brățara prieteniei când este trist şi  în final drum bun. Salutările de rămas bun sunt și de bun venit pentru mașina despre care scriam mai devreme. Nici nu apuc să mă întorc, atât de repede aleargă un băiețel să își întâmpine părinții. Așteaptă să se oprească mașina, să se deschidă ușile și se cațără pe tatăl lui care este încă la volan.

Acestea sunt momentele neprevăzute. Bagaje, pași greoi, părinți, tunel, bun rămas, bun venit, bagaje, pași greoi,  părinți… Se tot repetă și se repetă, dar nu ne putem obișnui.

Fiecare bun rămas face aerul să devină tot mai dens. Fiecare mașină formează un altfel de nor de praf în urma ei. Tot mai puțini copii joacă fotbal şi  mini-fotbal, câţiva sunt așezați pe iarbă, la gustare sau aleargă.

Descumpăniți, dar şi bucuroşi, stăm lângă gard când mașina cu ultimul copil iese pe poarta taberei.

Începem să împachetăm încet, preocupați, găsim și câteva telefoane, dar ceea ce am dăruit și am primit aici nu se poate comunica mai departe. Valorează cu mult mai mult de atât, este mai bun, mai diferit. Acum este al copiilor, al amicilor, al nostru.