Campania pentru Maratonul International AROBS Cluj-Napoca, Editia a V-a

De: Cozac Dragoș Andrei

Am terminat un semimaraton,  am cunoscut persoane minunate, am simțit o bucurie imensă cu toate că nu mi-am prea putut-o exprima din cauza oboselii, am reușit să strâng 310 RON pentru copiii cu diabet și boli oncologice și am câștigat o experiență de neuitat. Totul sună nemaipomenit și așa a și fost în final însă pentru a obține acest lucru a fost nevoie de timp, motivație și muncă. Lumea te felicită pentru cei 21,095 km parcurși, puțini pentru ceea ce ai făcut să reușești asta. Semimaratonul nu însemnă doar cursa propriu zisă. Semimaratonul a început mult mai devreme.

Mai exact din 13 aprilie 2014 (de data aceasta 13 a adus noroc), când la o discuție am spus că vreau să mă pregătesc pentru un semimaraton. Desigur acest lucru părea destul de amuzant mai ales pentru că eu nu alergasem mai mult de 3 – 4 kilometri până atunci așa că tata nu s-a putut abține să nu comenteze: „Dragoș, nu mai spune la nimeni așa ceva, că te faci de rușine!”  Și așa a început totul. Sigur, la început mi-am propus să mă antrenez zilnic, ceea ce nu am reușit. Am văzut mai multe tutoriale pe youtube, am citit de pe tot felul de bloguri, despre cum să te antrenezi pentru așa ceva, cum să alergi corect, despre nutriție, respirație, echipament… Am găsit inclusiv și programe de antrenament însă, să fiu sincer acestea nu m-au prea ajutat. Eu nu am reușit să fac progresul care ar fi trebuit de la un antrenament la altul și nici nu-mi plăcea să alerg cu telefon pentru a-mi măsura ruta pe GPS așa că am alergat pe aceleași trasee care știam aproximativ ce distanță au. Nici acum nu sunt sigur dacă au distanța care credeam eu.

Au existat pe parcurs diferite piedici. Nu aveam totdeauna timp pentru antrenamente (nu poți explica profesorilor că nu ți-ai făcut tema fiindcă ai fost în parc să alergi). Adesea mă simțeam obosit a doua zi sau simțeam dureri, mai ales în tibie, care mă puneau pe gânduri dacă e ok ce fac. Au fost zile în care pur și simplu nu vroiam să alerg (de aceea e bine să practici mai multe sporturi, în caz că te plictisești, să faci altceva care să-ți mențină condiția fizică). Iarna a fost cea mai grea periodă, deoarece nu am prea putut alerga, afară fiind frig și eu nu sunt un susținător al sălii. Unii oameni mă descurajau, spunând că nu e ceva normal să alergi la vârsta asta atâția kilometri.

Ceea ce m-a ajutat la început a fost înscrierea efectivă la maraton. Am dat niște bani. Mama a spus întotdeauna că nu contează acei bani și dacă doresc pot să renunț, însă pentru mine au contat. Crosurile la care am participat m-au obișnuit cu competiția (până atunci eu nu mai purtasem număr de concurs). Dacă te înscrii la o cursă te antrenezi mai mult, pentru a obține niște rezultate, decât dacă îți propui să obții acele rezultate la un antrenament. Mai sunt și prietenii care vin să te susțină și vrei să-ți vadă progresul tău. Cel mai impotrant pentru mine, a fost faptul că mi-am dedicat eforturile copiiilor din Tabăra Yuppi. Nu poți dezamăgi niște oameni, cărora le-ai promis că vei participa iar dacă participi trebuie să și termini cursa. Recunosc, ideea nu a fost a mea, am văzut-o într-un film și mi-am zis de ce să nu fac și eu la fel. Astfel am găsit adresa fundației pe internet și le-am scris un e-mail în care am spus ce vreau să fac. Ei au acceptat și am început campania de strângere de fonduri pentru copii. Sigur, eu m-am așteptat să strâng mai mult, dar pentru așa ceva e mai important să fii cunoscut, decât ceea ce faci. De exemplu cineva a alergat un maraton întreg desculț fără să reușească să strângă nici măcar o donație.

Cu o zi înainte e cel mai greu să reziști. Nu te prea poți concentra la nimic și îți dorești ca totul să fie perfect a doua zi. Eu am crezut că răcesc (nu am răcit tot anul și asta se datorează sportului) și am început să beau ceaiuri, cu toate că nu eram bolnav. Am mers să-mi ridic kitul de participare și am avut ocazia să schimb câteva vorbe cu niște kenyeni, care la final au ajuns  pe podium la fiecare probă la care s-au înscris. Am participat alături de ei și alți sportivi olimpici.

În ziua cursei am avut tot felul de emoții, am și uitat numărul acasă și a trebuit să ne întoarcem după el. Mi-am dorit atât de mult să particip la acest semimaraton, încât la numărătoarea inversă credeam că voi începe să plâng. Din fericire am reușit să mă abțin. Cei de la Yuppi au venit, de asemenea să mă susțină și în acel moment mi-am dat sema că ceea ce fac chiar contează și acum nu mai este vorba de un simplu hobby, e o pasiune de-a mea pe care o susțin și alții.

Lumea vine să te susțină, alergi prin centrul orașului, apari în presă (nu neapărat tu, dar evenimentul în sine) și aceste lucruri te fac să te simți important pentru o zi. Ce e și mai frumos este atunci când lumea citește pe tricoul tău ce cauți tu aici („Sunt aici pentru copii cu boli cronice din tabăra Yuppi”). Crampele musculare mi-au dat dificultăți de la kilometrul 18 dar când vezi că lumea aplaudă și aleargă câțiva kilometri cu tine primești o doză de motivație. Pe mine m-a surprins să aflu că s-au adunat 3500 de participanți, să-l văd pe Gheorghe Mosion, în vârstă de 80 de ani alergând, pe Tibi Uşeriu, care a parcurs 215 kilometri în 30 de ore pentru copiii dependenţi de dializă și să aflu cât de mult pot alerga. A fost prima oară când am alergat o asemenea distanță. Echipa Yuppi este minunată, s-au ocupat de tot (pagină pe Galantom, tricou, promovarea evenimentului și ce a fost cel mai important: susținerea!).

Cei care vor alerga/inota pentru copiii din Taberele Yuppi trebuie să știe că merită efortul. La sfârșit simţi că LUMEA E A TA, e un sentiment unic să-ți descopri limitele și să-ți împlinești încă un vis, iar dedicând eforturile tale copiilor, intensifică acel sentiment. Rămâi cu dovada că poți face tot ceea ce-ți propui și trebuie să fiu sincer, la mine a venit la pachet cu o febră musculară.